Dupa 25 de ani de la Revolutia din decembrie 1989, tara nostra apare in statistici cu o crestere economica de parca ar fi parcurs doar un plan cincinal de pe vremuri.
De data aceasta, insa, nu cu o economie centralizata si cu raportari indoielnice, ci in conditii de economie de piata, membra cu drepturi depline a UE si integrata in ceea ce se numea inainte "societatea de consum".
Azi vom trata despre unul din cei mai importanti indicatori care ar trebui sa rezolve divergenta profunda dintre economia romaneasca si cea a tarilor din Occident: productivitatea muncii, in raport cu salariile si cu puterea lor de cumparare.
Potrivit documentelor de partid referitoare la "Obiectivul fundamental si sarcinile de baza ale dezvoltarii economico-sociale in cincinalul 1986 - 1990", productivitatea muncii in industria socialista (calculata pe baza productiei-marfa) ar fi trebuit sa creasca intr-un ritm mediu de 10% anual pe parcursul celor cinci ani.
Ceea ce ar fi insemnat un avans de 61% in anul 1990 fata de 1986 sau o dublare fata de anul 1980.
In mod evident, nu am mai ajuns sa vedem rezultatele concrete si evaluarea finala a indeplinirii acestor obiective, deoarece au intervenit, intre timp, Revolutia din decembrie 1989.
Este de presupus, insa, ca productivitatea muncii a crescut intr-un ritm apropiat de cel prevazut (nici nu se putea altfel, planul era plan si trebuia respectat cu orice pret iar raportarile din industrie erau mult mai greu de umflat decat cele din agricultura).
Cu toate acestea, datele publicate de INS in anul 1991, relevau o crestere a puterii de cumparare a "oamenilor muncii" practic nula intre 1985 si 1989.
Cu scadere pana in 1988 spre un nivel minim de 93,2% din cea deja consemnata in anul 1980 si revenirea pe final de cincinal undeva la cinci procente sub reperul inceputului de deceniu (95,1% in 1985 si 95,2% in 1989).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu